'부쿠레쉬티'에 해당되는 글 1건
- 2006.09.17 Hanul lui Manuc
Hanul lui Manuc
În vechiul târg al Bucurestilor, începând de pe la 1700, au existat câteva zeci de hanuri, unul mai pitoresc decât altul, ce au cunoscut o adevarata epoca de glorie, timp de aproape doua veacuri. Dupa originea ori starea sociala a ctitorului si dupa specificul acestor asezaminte comerciale, hanurile bucurestene de altadata au fost numite "domnesti", "mânastiresti" sau "bisericesti", "boieresti" si "negutatoresti", desi toate aveau aceeasi menire economica, în cuprinsul vechiului târg. În cea din urma categorie istoricii au asezat si "Hanul lui Manuc", de departe una dintre cele mai faimoase constructii de acest gen din Valahia, nu numai datorita dimensiunilor sale impunatoare, ci si prin figura ctitorului sau, legendarul "Manuc Bey". Iata, pe scurt, povestea controversatului personaj istoric si a hanului care îi poarta numele pâna în ziua de astazi.
Omul si epoca
Pe numele sau întreg Manuc Mirzaian, armeanul se tragea dintr-un neam de negustori foarte bogati, originari din regiunea Araratului, dar stabiliti la sud de Dunare, în cetatea Rusciuk, pe la jumatatea secolului al XVII-lea. Moartea timpurie a tatalui sau l-a facut pe Manuc sa ia în propriile mâini afacerile de familie, înca de la o vârsta tânara, dovedindu-se, asemenea majoritatii armenilor, foarte înzestrat pentru asa ceva.
Portretul pe care George Potra i-l face acestui personaj - în remarcabila carte "Istoricul Hanurilor Bucurestene", pe care am folosit-o si noi ca sursa de documentare pentru evocarea de fata - ramâne memorabil. "A fost înzestrat de natura cu calitati exceptionale. Era un barbat frumos si impunator, foarte inteligent si cult, dovada ca vorbea 12 limbi la perfectie. Era întotdeauna elegant si distins, fin psiholog si adânc cunoscator de oameni, siret si abil, în acelasi timp, marinimos si larg la suflet, dar stia sa fie, deopotriva, curtenitor si voluntar, ba chiar energic, în functie de orice situatie. Marea sa calitate era aceea de a vedea sfârsitul lucrurilor mai înainte ca acesta sa se produca, astfel încât stia întotdeauna ce trebuie sa faca. I-a placut sa fie bogat si a reusit sa aiba o avere imensa, în bani si proprietati".
Însa Manuc a fost, pentru acea epoca, o personalitate misterioasa si paradoxala. Se spune despre el ca era francmason si "agent dublu", adica facea spionaj atât pentru Imperiul Otoman, cât si pentru cel tarist. A fost ridicat la rangul de "dragoman" (un fel de prefect) si "bey de Moldova" (adica print) chiar de sultan, prin firman dat de Înalta Poarta, iar tarul Alexandru I i-a conferit titlul de "cavaler al Ordinului Sfântul Vladimir". Pe lânga aceste onoruri, avea inclusiv titulatura de "prim negustor si vistier al regiunii Rusciuk". În 1808, Manuc tradeaza cauza turceasca si se refugiaza la Bucuresti, punându-se sub protectia armatelor ruse, cu toate ca va continua sa arbitreze, din culise, conflictul dintre cele doua mari puteri. Turcii l-au acuzat ca a fugit cu câteva milioane de galbeni din vistieria Rusciukului si au cerut tarului, în repetate rânduri, extradarea sa.
Din aceste motive, dar si din ratiuni negustoresti, Manuc nu a zabovit foarte mult în capitala Tarii Românesti, lasându-si numeroasele afaceri pe mâinile unor oameni de încredere. El s-a mutat, pentru o scurta perioada, la Sibiu, dupa care s-a stabilit, împreuna cu întreaga familie, la Chisinau, în Basarabia, unde a cumparat mosia Hancesti, cu 300.000 de "lei-aur". Moartea sa prematura ramâne o enigma în jurul careia s-au tesut tot felul de legende. Dupa unii, ar fi fost otravit de un spion turc infiltrat în anturajul sau (fapt de care se temea însusi Manuc, dovada ca a încercat sa-si piarda urma), dupa altii, sfârsitul zilelor s-ar fi datorat unui accident de calarie. Cert este ca, la 20 iunie 1817, în vârsta de numai 48 de ani, Manuc Mirzaian înceta din viata, la fel de misterios precum traise, iar trupul lui era îngropat în curtea Bisericii Armenesti din Chisinau, unde ramasitele sale pamântesti se gasesc pâna în zilele noastre. În urma paradoxalului personaj ramâneau o tânara sotie vaduva, frumoasa Mariam, si sase copii minori, care nu vor sti sa administreze imensa avere mostenita de la defunct.
Scurta istorie a hanului
În 1806, cu doi ani înainte de controversata fuga a lui Manuc peste Dunare, izbucnise razboiul ruso-turc, de pe urma caruia agentul dublu avea sa faca o adevarata avere, uzând de mijloace nu tocmai ortodoxe. Folosindu-se de instinctul sau infailibil, armeanul a simtit nevoia sa-si largeasca sfera afacerilor si în Tara Româneasca, tocmai pentru a preveni orice eveniment neasteptat. În a doua jumatate a anului mentionat, Manuc începe construirea faimosului han, dupa ce cumparase pe bani grei partea de teren aferenta constructiei, în suprafata de aproape un hectar, care facuse parte altadata din Curtea Domneasca de la Bucuresti.
Dupa primii doi ani de conflict militar ruso-turc, rastimp în care armatele tariste se instalasera în capitala Tarii Românesti, monumentala cladire este încheiata si - dupa unii istorici, deloc întâmplator! - Manuc se refugiaza peste Dunare, cu întreaga familie si o avere colosala, ale carei dimensiuni reale au ramas necunoscute. Tot în toamna acelui memorabil an 1808, "bey"-ul francmason face inaugurarea hanului, ce s-a dovedit ulterior o afacere de mare succes. Din 1808 si pâna la semnarea Pacii de la Bucuresti, în 1812, între armatele ruse si cele turcesti (an în care negustorul armean se muta definitiv la Chisinau, dovedind ca nimic n-a fost întâmplator în viata sa, caci tocmai atunci Basarabia devenea provincie ruseasca!), "Hanul lui Manuc", cum era denumit deja, a fost ocupat aproape în întregime de ofiteri taristi si nenumarate delegatii de consilieri sau ambasadori otomani, ce duceau nesfârstite negocieri pentru semnarea tratatului. Fiecare dintre acestia îi plateau proprietarului 40 de "lei-aur", pe zi, pentru cazare si masa... De altfel - pentru a avea o oarecare masura a proportiilor acestei afaceri - din diferite înscrisuri ale epocii, pastrate pâna în ziua de azi în arhive, reiese ca, în perioada de maxima înflorire, care a mai durat câtva timp si dupa moartea lui Manuc, beneficiile anuale ale hanului se cifrau în jurul unei sume medii de peste 130.000 de galbeni "negauriti si cu marginile neîndoite", ceea ce reprezenta un venit foarte mare.
Cutremurul din 1838, care a dus la darâmarea Turnului Coltei din Bucuresti, a pricinuit si "Hanului Manuc" serioase daune, motiv pentru care fiul cel mare al ctitorului, ramas în Basarabia, ce administra hanul prin intermediul unui epitrop, s-a hotarât sa vânda proprietatea mostenita, fapt întâmplat abia în 1842. Pâna târziu, dupa revolutiile burgheze de la 1848, Hanul lui Manuc a ramas, daca ne putem permite sa folosim un termen consacrat în zilele noastre, un veritabil centru comercial care si-a schimbat de mai multe ori proprietarii, fie prin vânzare, fie prin "luare în arenda". La 1862, când noul proprietar devine negustorul Lambru Vasilescu, hanul cunoaste o renovare lunga si costisitoare. Din aceeasi perioada, premergatoare Razboiului de Independenta, începuse moda "otelurilor" frantuzesti. Asa se face ca, la redeschiderea sa, abia în 1874, hanul se numea "Marele Hotel Dacia" si îsi va pastra aceasta denumire pâna dupa cel de-al doilea razboi mondial, când autoritatile comuniste îl vor nationaliza.
Schimbarea epocilor, schimbarea mâncarurilor...
Daca ne întoarcem în timp, pe lungul fir al amintirilor si evocarilor despre vechiul han, descoperim ca, în acord cu fiecare perioada istorica, s-au schimbat atât vestimenattia, cât si obiceiurile culinare ale celor care au însufletit viata de doua veacuri a marelui han din capitala. Singura, structura arhitectonica a monumentalei constructii a ramas aproape nemodificata, cu doar câteva rare deosebiri.
La sfârsitul epocii fanariote, în subsolul hanului se gaseau 15 pivnite boltite si câteva magazii. Aici se depozitau vinurile si rachiul, împreuna cu butoaiele de braga, alaturi de provizii alimentare, saci cu grâne sau cafea, lemnele pentru încalzit, baloturi de fân pentru cai si budanele de pacura pentru iluminat. La parter se aflau, pe latura exterioara, 23 de pravalii ce functionau dupa principiul foarte actual al închirierii spatiilor comerciale, 2 saloane mari pentru ocazii, în care, de obicei, serveau prânzul calatorii mai modesti, cazati peste noapte, plus 16 camere de servitori si bucatari, 4 odai comune pentru îngrijitorii de cai si un tunel (ce gazduieste astazi crama hanului!) în care încapeau peste 500 de persoane, pentru cazurile de forta majora ale vreunui asediu, caci în Bucurestii acelor vremuri mai existau înca bande de razvratiti sau contrabandisti înarmati. În fine, la etaj, pe "doua caturi" se aflau 107 odai pentru oaspeti, cel mai ades negustori înstariti de prin toata Peninsula Balcanica sau calatori straini, aflati în trecere prin Tara Româneasca, plus "Sala Domneasca", în care se organizau numai banchete de gala, si un "chiosc cu veranda", ce avea vedere spre Dâmbovita, astazi disparut.
În mijlocul curtii, pavata cu piatra de râu, fusesera amenajate o cafenea si o bodega, cu toate dependintele lor, pe lânga o gradina cu fântâna arteziana, prima de acest fel din Bucuresti. Se servea "cafea la filigean", braga "în cani de tabla" sau vin în carafe de pamânt. Berea nu era cunoscuta aici, iar sampania si coniacul erau rezervate pentru cei de la etaj. Deseori, consumatorii purtau salvari si turbane, dupa moda orientala. La mare pret era "potrocul de gaina", friptura de miel si zaharicalele. Între doua feluri, se mai tragea câte un fum din narghileaua aflata la piciorul mesei. Pravaliile vindeau, pe lânga "postavuri" sau "ghiuluri", halvita, halva, sarailii si "vata pe bat". Când a sosit perioada "bonjurista" au aparut redingotele cu melon, trabucurile, ceaiul verde, mititeii si patricienii, salata de "boeuf" si purcelul de lapte la tava. În vremea când Hanul lui Manuc si-a schimbat numele în "Marele Hotel Dacia", aparuse deja, la bodega din curte, berea la halba, adusa în România de Regele Carol I. În "Sala Domneasca" aveau loc baluri mascate si serate mondene, la care se serveau platouri cu peste sau cu felii de friptura rece de mistret, însotite, fiecare în parte, de vin alb sec si vin negru. Pâna târziu, dupa primul razboi mondial, în aceeasi sala au fost organizate spectacole de teatru pentru protipendada, în timpul carora se ofereau piscoturi cu sampanie, sau întruniri politice cu public, la care "cafeaua Marghiloman" era oferita gratuit de organizatori.
Asa cum spuneam si la începutul acestui capitol, fiecare schimbare de epoca a atras dupa sine, în mod firesc, o noua vestimentatie si noi obiceiuri culinare. Dar în întreaga sa istorie, de doua sute de ani, indiferent ce denumire a purtat, Hanul lui Manuc a ramas nemiscat, la doi pasi de "kilometrul zero" al Bucurestilor, pe locul în care l-a construit legendarul sau ctitor, ca un simbol al faptului ca ne aflam cu adevarat la Portile Orientului
